Planse de colorat

Una din activitatile noastre preferate ca familie este sa ne uitam impreuna la filme. Ce poate fi mai placut intr-o zi ploioasa de vara sau o seara de iarna friguroasa, decat sa ne asezam pe canapea impreuna si sa ne uitam la filmele noastre preferate. Traind impreuna aventurile personajelor din filme este ca si cum am calatori impreuna si am trai si noi aventurile lor, impreuna radem sau plangem dupa cate un moment emotionant dintr-un film.

Unele dintre filmele indragite de copii, parinti si bunici sunt filmele Disney. Cine nu a auzit de filmele ca Alba ca Zapada si cei sapte pitici, Cenusareasa, Frumoasa si Bestia, Regele Leu sau Aladdin? Daca nu ai auzit de aceste filme, cu siguranta ai auzit de Disneyland, parcul tematic cel mai cunoscut din lume. Toate acestea au inceput cu imaginatia unui barbat pe nume Walt Disney.

Cu multi ani in urma traia un baiat, pe nume Walt. Era un baiat simplu, care s-a nascut in data de 5 decembrie 1901, la Chicago. Elias si Flora Disney erau parintii lui, care erau persoane foarte diferite. Tatal lui Walt era muncitor, un om perfectionist si uneori foarte sever. Mama lui Walt era o femeie calda si buna la suflet, vesela si radea mult.

La un moment dat familia lui Walt s-a mutat la o ferma din Marceline, Missouri. Lui Walt ii placea viata de la ferma. Era inconjurat de paduri si de multe animale. Aici a creat multe amintiri frumoase din copilarie. Orasul Marceline avea un centru, unde intrau si ieseau trenurile, iar lui Walt ii placea sa priveasca trenurile cum opreau sa lase pasagerii sa urce sau sa coboare. Inspiratiile lui privind Disneyland au venit din amintirile frumoase traite in Marceline. In perioada in care traia la ferma, Walt a inceput sa deseneze. A incercat sa copieze benzile desenate din ziar, iar odata medicul local l-a platit sa ii deseneze calul preferat.

In 1911, familia Disney s-a mutat in Kansas City, Missouri, unde tatal lui detinea o firma de distributie de ziare. Asta insemna ca, in fiecare dimineata Walt si fratii lui se trezeau foarte devreme pentru a duce ziare tuturor celor din oras. A fost o munca foarte grea si de multe ori Walt nu vroia sa mearga, dar a facut totusi tot ce a putut sa isi ajute familia. De multe ori adormit la scoala in timpul orelor din cauza oboselii. Ii placea sa deseneze in continuare, asa ca s-a decis sa devina artist. In liceu desena pentru ziarul scolii, iar seara urma cursurile de la Academia de Arte din Chicago.

In timpul acesta in Europa se desfasura Primul Razboi Mondial. Walt isi dorea sa se alature armatei, dar era prea tanar si nu l-au primit. La vremea aceea organizatia Crucea Rosie ajuta la preluarea soldatilor raniti in razboi. Walt s-a decis sa se inscrie aici, dar si pentru asta a fost prea tanar, asa ca la inregistrare a schimbat data nasterii, sa para mai in varsta. In momentul in care Walt a ajuns in Europa, razboiul se terminase deja, dar a reusit sa ajute la conducerea unor ambulante. Si-a folosit si abilitatile artistice cu desenatul, unele figuri le-a desenat pe marginea unor ambulante, iar altele au aparut in revista armatei Stars and Stripes.

Dupa ce s-a intors acasa in State Unite ale Americii, Walt s-a angajat la o revista desenand reclame. Aici a facut cunostinta cu Ub Iwerks, cu care s- a imprietenit. In scurt timp cei doi au ramas fara locuri de munca si au deschis propria lor companie facand reclame. Walt a inceput sa fie din ce in ce mai interesat de animatie. Si-a cumparat o camera si a inceput sa se joace cu animatia pozelor. Si-a petrecut multe ore desenand si facand poze incercand sa faca cele mai reusite animatii. In scurt timp animatiile lui Walt si Ub au fost suficient de bune pentru a fi vandute ca scurtmetraje. Le-au numit Laugh-O-Grams si multe dintre ele au fost prezentate inaintea filmelor reale la teatre. In cele din urma s-au mutat la Hollywood, unde se faceau toate filmele noi. La Hollywood Walt si fratele lui, Roy au pornit Disney Brothers Studios. Aici si-a cunoscut sotia, Lillian.

Timp de cativa ani, desi Walt a continuat sa produca filmele de animatie, i-a fost greu sa ramana pe linia de plutire cu afacerea lui. De multe ori era pe cale sa renunte, dar atat de mult ii placea animatia, incat a continuat, chiar daca avea parte de multe esecuri. La un moment dat, personajul lui preferat, Iepurele Norocos-Oswald a fost furat si Walt a pierdut dreptul de a-l mai folosi in animatiile lui. Intr-o calatorie cu sotia lui s-a decis ca noul lui personaj va fi un soricel si vroia sa ii dea numele de Mortimer Mouse. Dar Lillian i-a sugerat, ca ar suna mai bine numele de Mickey Mouse. Si uite asa a inceput calatoria celui mai indragit soricel din lume – Mickey Mouse.

Cand a ajuns inapoi la Hollywood, impreuna cu Ub Iwerks au inceput sa lucreze la noul lor proiect cu Mickey Mouse. Primul film cu noul personaj s-a numit Steamboat Willie. Este un film alb-negru, in care Mickey Mouse apare pe un vas cu aburi fluierand o melodie vesela. In scurt timp a devenit foarte cunoscut acest filmulet. Disney Brothers Studio a facut si alte filme, cum ar fi Skeleton Dance si Flowers and Trees. Ultimul a folosit o tehnica noua numita Technicolor, ceea ce a insemnat ca filmul era colorat si nu mai era alb negru. A fost un pas mare in industria animatiei.

Walt si Lillian si-au dorit foarte mult sa devina parinti. In 1933 Lillian a nascut o fetita, pe care au numit-o Diane. Ea a petrecut mult timp impreuna cu tatal ei la Studio. Intre timp firma a inceput sa creasca, sute de animatori lucrau deja pentru ei, iar Walt nu mai avea timp de desenat. El se ocupa de povesti si de muzica din animatii, iar fratele lui de administratia firmei. Walt era mai determinat ca niciodata sa creeze cele mai bune animatii. Urmatorul lui proiect era sa creeze un film animat lung si complet. Nimeni nu credea ca acest proiect ar putea avea succes, dar el nu s-a lasat influentat de parerile celorlalti. Roy, fratele lui nu era sigur ca banii companiei ar putea acoperi toate cheltuielile proiectului. Multi au crezut ca acesta va fi sfarsitul Studiourilor Disney Brothers. Dar Walt era prea incapatanat sa ii asculte si mergea in fata cu proiectul lui.

Una din povestile preferate din copilaria lui Walt a fost Alba ca Zapada si cei sapte pitici. Asa ca Walt s-a hotarat ca aceasta poveste va fi tema primului film lung de animatie. A tinut o sedinta cu toata echipa lui si s-au pus pe treaba. Desenarea animatiilor din film a necesitat munca multor oameni, 4 ani de munca si 1,5 milioane de dolari pentru a-l crea. Pe vremea aceea acesti bani aveau o valoarea mult mai mare decat in zilele noastre. A durat si a costat mai mult decat planuisera ei, dar la lansarea filmului multi actori si multe dive cunoscute de la Hollywood si-au facut aparitia. Filmul a fost prezentat la Teatrul Carthay si a avut un succes urias. Banii cheltuiti pe realizarea filmului au fost recuperati in cateva luni de la lansare. Totul a fost pe placul publicului: muzica, desenele, culorile, absolut tot.

Walt Disney si animatorii lui au continuat sa faca filme de animatie si au fost create alte filme cunoscute, cum ar fi: Pinocchio, Dumbo sau Bambi. Aceasta perioada este numita Epoca de Aur a animatiei. Au mai urmat pe urma si filmele ca Cenusareasa, Alice in Tara Minunilor, Peter Pan, dar au creat si filme cu decor si oameni reali, de exemplu Treasure Island sau Mary Poppins.

Dupa ce Studiourile Walt Disney au devenit foarte profitabile, Walt a avazut iarasi o oportunitate de a crea lucruri noi si diferite. Un alt vis era pe cale sa se adevereasca prin crearea Parcului Tematic Disneyland, dar despre acest vis vom vorbi intr-un alt articol.

Toata lumea a auzit de vulcani, dar ce inseamna exact un vulcan? Poti spune ca, un vulcan poate fi o aerisire in scoarta Pamantului, din care provin eruptiile rocilor topite si gaze fiebinti. O eruptie vulcanica este o demonstratie minunata a puterii Pamantului. Cu toate acestea, desi eruptiile vulcanice sunt spectaculoase, ele pot provoca pierderi dezastruoase de vieti si proprietati.

Unoeri o eruptie incepe in rezervoarele din apropierea suprafetei Pamantului cu o acumulare de magma bogata in gaz. Acestea pot fi precedate de emisii de aburi si gaz din micile orificii de aerisire din pamant. Serii de mici cutremure, care sunt cauzate de un dop de magma densa si vascoasa si care oscileaza impotriva unei invelisuri de magma mai permeabila, pot semnala de asemenea eruptii explozive vulcanice. In unele cazuri magma se ridica la suprafata ca o lava subtire si fluida, fie curgand in mod continuu, fie transformandu-se direct in adevarate fantani arteziene stralucitoare.

In alte cazuri, gazele prinse rup magma in bucati si arunca in aer cheaguri vascoase de lava. In eruptiile mai violente, fragmentele solide de magma sunt aruncate intr-un nor mare de gaz incarcat cu cenusa care se ridica la zeci de mii de metri in aer. Un fenomen, numit fluxul piroclastic insoteste uneori eruptiile explozive. In acest fenomen un amestec fluidizat de gaz fierbinte si particule incandescente matura flancurile unui vulcan, incinerand totul in cale. Daca cenusa se depune pe un camp de zapada sau pe un ghetar inalt, topeste cantitati mari de gheata, provocand o inundatie. Si acest fenomen poate duce la distrugeri mari.

Semnificatia vulcanului reprezinta orificiul de ventilatie din care magma si alte substante erup la suprafata. Dar se poate referi si la forma de relief creata de acumularea de lava solidificata si resturi vulcanice in apropierea orificiului de ventilatie.

Formele de relief vulcanice au evoluat de a lungul timpului ca urmare a activitatii vulcanice repetate. Islanda ofera exemple excelente de platouri vulcanice, in timp ce fundul marii din jurul Islandei ofera exemple excelente de structuri vulcanice submarine. Vulcanii ocupa un loc important in mitologia multor popoare care au invatat sa traiasca cu eruptiile, dar stiinta a intarziat sa recunoasca rolul important al vulcanismului in evolutia Pamantului.

Pana in anul 1768 a existat o conceptie gresita, definind vulcanii ca “munti aprinsi, care sunt alcatuiti din sulf si alte materii, care fermenteaza impreuna si la final iau foc”. Azi geologii au ajuns la concluzia ca, vulcanismul este un proces profund rezultat din evolutia termica a corpurilor planetare. Caldura nu scapa usor din corpurile mari prin procesele de radiatie. In schimb, caldura este transferata din interiorul Pamantului prin topirea partiala a scoartei si a mantalei Pamantului si prin cresterea puternica a magmei la suprafata. Vulcanul reprezinta suprafata acestui proces termic. Radacinile lor ajung adanc in interiorul Pamantului, iar roadele lor sunt aruncate sus in atmosfera.

Vulcanii sunt intr-o legatura foarte stransa cu activitatea placilor tectonice. Majoritatea vulcanilor apar pe marginile placilor stancoase solide, care alcatuiesc suprafata Pamantului. Cum ar fi vulcanii din Japonia si Islanda, de exemplu. Alti vulcani, cum ar fi vulcanii din Insulele Hawaii apar in mijlocul unei placi, oferind dovezi importante cu privire la directia si viteza de miscare a placii.

Studiul vulcanilor si al produselor lor este cunoscut sub denumirea de vulcanologie, dar aceste fenomene nu fac parte din ramura unei discipline stiintifice unice. Mai degraba vulcanii sunt studiati de mai multi oameni stiintifici din mai multe domenii, cum ar fi de exemplu: geofizicieni si geochimisti, care cerceteaza radacinile adanci ale vulcanilor si monitorizeaza semnalele viitoarelor eruptii. Geologii descifreaza activitatea vulcanica preistorica si incearca sa deduca natura viitoarelor eruptii. Biologii studiaza cum plantele si animalele colonizeaza rocile vulcanice care au erupt recent. Meteorologii determina efectele prafului si gazelor vulcanice asupra atmosferei, vremii si climei. In mod clar vulcanii pot fi distructivi. Dar riscul pentru oamenii care locuiesc in apropiere poate fi redus in mod semnificativ prin evaluarea pericolelor vulcanice, monitorizarea activitatii vulcanice si prognozarea eruptiilor si instituind proceduri pentru evacuarea oamenilor. Dar vulcanii ofera si peisaje deosebit de frumoase, soluri fertile, zacaminte minerale valoroase si energie geotermala. De a lungul timpului geologic, vulcanii recicleaza hidrosfera si atmosfera Pamantului.

Despre eruptiile vulcanice

Cursul de lava

Zona de radacina a vulcanilor se gaseste la aproximativ 70 pana la 200 km sub suprafata Pamantului. Temperaturile la aceste adancimi sunt suficient de ridicate pentru a topi roca si a forma magma. La aceste adancimi magma este in general mai putin densa decat rocile solide care o inconjoara si care o acopera si astfel se ridica spre suprafata prin forta gravitationala. In unele cazuri, ca in zonele submarine in care placile tectonice ale scoartei Pamantului se separa, magma se poate deplasa direct la supafata prin fisuri care ajung la fel de adanc, ca mantaua. In alte cazuri, se aduna in rezervoare mari subterane cunoscute sub numele de camere de magma inainte de a erupe la suprafata. Roca topita care ajunge la suprafata se numeste lava.

Majoritatea magmei formate prin topirea partiala a mantalei are o compozitie bazaltica, dar, pe masura ce urca, asimileaza siliciu, sodiu si potasiu din rocile gazda din jur. Rocile vulcanice gasite acolo unde magma erupe la suprafata sunt clasificate in patru tipuri majore: bazalt, andezit, dacit si riolit. Aceste roci sunt clasificate, dupa cum se poate observa in tabel dupa continutul lor de silite, care variaza de la aproximativ 50% pentur bazalt pana la 75% pentru riolit. Pe masura ce continutul de silice creste, tipurile de roci devin in general mai vascoase. Daca sunt luate in considerare fluxurile de lava submarine nevazute, putem spune ca fluxurile de lava sunt cele mai comune produse ale vulcanilor Pamantului.

Exploziile vulcanice masive sunt cauzate de expansiunea rapida a gazelor. Cenusa, fragmentele fierbinti si alte materii aruncate in aceste explozii sunt produsele majore observate in eruptiile vulcanice din intreaga lume. Aceste produse sunt clasificate dupa marime. Praful vulcanic este cel mai fin si de obicei are consistenta ca faina. Cenusa vulcanica este deasemenea fina, dar mai granuloasa, cu particule ca boabele de orez. Fragmentele mai mari de 64 mm se numesc blocuri vulcanice si sunt roci mai vechi sparte de deschiderea exploziva a unei noi aerisiri.

Fluxurile piroclastice sunt cele mai periculoase si mai distrugatoare aspecte al vulcanismului exploziv. Ele apar in mai multe dimensiuni si tipuri, dar caracteristica lor comuna este o emulsie fluidizata de particule vulcanice, gaze de eruptie si aer prins, rezultand un flux de vascozitate suficient de scazuta pentru a fi foarte mobila si de densitatea suficient de mare pentru a imbratisa suprafata solului. Un flux piroclastic se poate turna peste buza unui orificiu de ventilatie in eruptie sau se poate forma atunci cand o coloana de cenusa devine prea densa pentru a continua sa se ridice si sa cada inapoi la pamant. Fluxurile piroclastice se pot deplasa cu viteze de pana la 160 km/h si au temperaturi cuprinse intre 100° C si 700° C. Matura si ard totul in calea lor.

Norii de gaz fierbinti, incarcati cu cenusa, asociati cu o eruptie exploziva, pot parjoli vegetatia si pot ucide animale si oameni prin sufocare. Norii de gaz pot contine dioxid de carbon, monoxid de carbon, hidrogen sulfurat si dioxid de sulf. La Lacul Nyos, un lac crater din Camerun, Africa de Vest, peste 1700 de oameni au fost ucisi de o eliberare brusca de dioxid de carbon in 1986. Oamenii de stiinta sustin, ca dioxidul de carbon de origine vulcanica s-a infiltrat in lac, poate de secole si se acumulase in straturile ei adanci. Se crede, ca unele perturbari, cum ar fi o alunecare mare in lac, ar fi putut declansa explozia de gaz, creand o efervescenta care a agitat lacul si a inceput degazarea. Cele mai comune gaze vulcanice sunt vaporii de apa, dioxidul de carbon, dioxidul de sulf si hidrogenul sulfurat. Sunt prezente si cantitati mici de alte elemente si compusi volatili, cum ar fi hidrogen, heliu, azot, acid clorhidric, acid fluorhidric si mercur. Compusii gazosi specifici eliberati din magma depind de temperatura, presiune si compozitia generala a elementelor volatile prezente. Cantitatea de oxigen disponibila este de o importanta critica in determinarea gazelor volatile prezente. Cand ii lipseste oxigenul, metanul, hidrogenul si hidrogenul sulfurat sunt stabile din punct de vedere chimic, dar cand gazele vulcanice fierbinti se amesteca cu gazele atmosferice- vaporii de apa, dioxidul de carbon si dioxidul de sulf sunt stabili.

Caderile de cenusa nu cauzeaza in general nici o moarte directa. Cu toate acestea, acolo unde cenusa se acumuleaza mai mult, prabusirea acoperisurilor si esecul culturilor sunt pericole secundare majore, pentru ca pot rezulta foamete si boli pe scara larga.

Avalansele de roca si gheata sunt, de asemenea frecvente pe vulcanii activi. Ele pot aparea cu sau fara eruptie. Cele fara eruptie sunt adesea declansate de cutremure, de slabirea rocii in argila. Cele asociate cu eruptiile sunt uneori cauzate de suprainclinarea flancului unui vulcan prin patrunderea unui corp de magma putin adanc in interiorul sau chiar sub conul vulcanic.

O prabusire a unei caldere care este partial sau in intregime submarina genereaza de obicei un tsunami. Cu cat colapsul este mai mare si mai rapid, cu atat tsunamiul este mai mare. Fluxurile de noroi sunt pericole comune asociate cu stratovulcanii si se pot intampla chiar si fara o eruptie. Acestea apar ori de cate ori inundatii de apa amestecate cu cenusa sau argila hidrotermala matura in jos vaile care dreneaza partile laterale ale stratovulcanilor mari.

Un studiu estimeaza o medie de 1 miliard de dolari pe an daune materiale la nivel mondial din cauza eruptiilor vulcanice. Un nou pericol care a aparut odata cu cresterea calatoriilor aeriene este amenintarea grava reprezentata pentru aeronavele cu reactii la norii inalti de cenusa vulcanica si aerosoli. Acesti nori nu pot fi detectati de radarul meteo si pilotilor le este dificil sa le distinga de norii meteorologici. In cazurile documentate, motoarele cu reactie au incetat sa functioneze dupa ce avioanele au zburat prin norii vulcanici. Pentru a evita cat mai multe catastrofe, a fost creat un sistem mondial pentru a alerta pilotii.

Insa nu toate fenomenele vulcanice sunt distructive. Un flux de lava se poate dezvolta intr un nou sol si vegetatie. Cenusa vulcanica rezista mult pentru a forma soluri bogate.

In continuare va prezentam niste exemple de cele mai mari eruptii din istorie.

Cea mai mare a avut loc in aprilie 1815, la muntele Tambora din Indonesia. Au fost expulsati 50 km³ de magma, iar stratul de cenusa care a acoperit 500.000 km² din Indonesia si Marea Java a fost de 1 cm grosime. Inainte de eruptie, Tambora era un stratovulcan de aproximativ 4.300 m inaltime. Dupa ce a erupt, a pierdut 1400 m si a ramas cu o inaltime de 2900 m. In locul conului s a format o caldera prabusita de 6 pe 7 km latime si 1 km adancime. Au fost ucisi aproape 10.000 de oameni de eruptie si de tsunamiurile cauzate. Pierderile agricole din depozite au dus la foamete si boli, ducand numarul deceselor la 82.000.

A doua cea mai mare eruptie vulcanica a avut loc tot in Indonesia, Krakatoa, pe o mica insula nelocuita intre Sumatra si Java in august 1883. Eruptia a fost mai mica ca la Tambora, implicand aproximativ 18 m³ de magma. Fiind un munte mai mic, la eruptie s a prabusit si s a format o caldera care se afla partial sub nivelul marii. Norul de cenusa a atins o inaltime de 80 km, iar zgomotul s a auzit pana in Australia. In urma exploziei s a facut un tsunami de peste 30 m inaltime.

Un alt exemplu este eruptia violenta a Muntelui Pelee, de pe insula Martinica din Marea Caraibelor. Desi a erupt mai putin de 1 km³ magma, s a format un flux piroclastic de mare viteza, care a coborat pana la portul Saint-Pierre. In cateva minute orasul si aproape toti locuitorii au fost incinerati.

Al patrulea cel mai cunoscut dezastru vulcanic a fost in noiembrie 1985, cand o eruptie relativ mica a Muntelui Ruiz, un vulcan din Muntii Anzi in Columbia a ucis 25.000 de oameni. Fragmentele piroclastice fierbinti au ajuns pe gheata din jurul craterului, iar apa topita a trimis in josul canioanelor fluxuri masive de noroi. O mare parte din orasul Armero a fost ingropata de curgerile de noroi.

Albinele sunt polenizatori foarte importanti pentru flori, fructe si legume. Asta inseamna, ca ajuta plantele sa creasca. Albinele transfera polenul intre partile masculine si feminine ale plantelor, ceea ce inseamna ca plantele rodesc si noi ne bucuram de semintele si fructele acestor plante.

Albinele traiesc in stupi (sau colonii). Membrii stupului sunt impartiti in trei tipuri:

Regina: o regina conduce tot stupul. Sarcina ei este sa depuna ouale, din care va iesi urmatoarea generatie de albine a stupului. Regina produce de asemenea substante chimice care ghideaza comportamentul celorlaltor albine.

Albinele muncitoare: toate albinele muncitoare sunt femele, iar rolurile lor sunt de a cauta hrana (polen si nectar din flori), de a construi si de a proteja stupul, de a curata si de a circula aerul dand din aripi. Albinele muncitoare sunt singurele albine pe care le vad majoritatea oamenilor zburand in afara stupului.

Trantorii: trantorii sunt albine masculi, iar scopul lor este sa se imperecheze cu noua regina. In fiecare stup traiesc cateva sute de trantori in timpul primaverii si verii. Dar, cand vine iarna si stupul intra in modul de supravietuire, trantorii sunt alungati de celelalte albine.

Pentru ce sunt faimoase albinele? Bineinteles, ca pentru mierea delicioasa pe care o produc. Dar stiati, ca mierea este produsa de fapt pentru depozitul lor de hrana pentru iarna. Nu va faceti griji, nu le mancam noi hrana lor de iarna. Aceste zburatoare micute si harnice produc de doua-trei ori mai multa miere decat au ele nevoie, asa ca si noi ne putem bucura de acest deliciu sanatos.

Daca cumva le moare regina, albinele muncitoare vor crea o noua matca, selectand o larva tanara, pe care o hranesc cu o hrana speciala numita “laptisor de matca”. Acest lucru permite larvei sa se dezvolte intr-o regina fertila, gata sa preia conducerea stupului.

Albinele pe langa faptul ca sunt foarte harnice, sunt si zburatoare uimitoare. Zboara cu o viteza de aproximativ 25 km/ora si dau din aripi de 200 de ori pe secunda.

Fiecare albina are 170 de receptori de miros, ceea ce inseamna ca au un foarte bun simt al mirosului. Ele folosesc acest lucru pentru a comunica in cadrul stupului si pentru a recunoaste diferite tipuri de flori atunci, cand cauta hrana.

Din pacate albinutele nu au viata lunga. O albina muncitoare obisnuita traieste doar cinci pana la sase saptamani. In acest timp ea produce aproximativ douasprezece parte dintr-o lingurita de miere. Regina insa poate trai pana la 5 ani. Ea este cea mai ocupata in lunile de vara, cand depune pana la 2500 de oua pe zi. Ca o albina sa se transforme dintr-un ou intr-o albina adulta, are nevoie de 21 de zile.

Albinele, chiar daca nu vorbesc, se pricep foarte bine la comunicare. Pentru a impartasi informatii despre cele mai bune surse de hrana, acestea desfasoara “dansul clatinarii”. Te intrebi cumva ce inseamna asta? Cand o albina muncitoare se intoarce la stup, incepe sa zboare in forma de 8 si isi clatina corpul pentru a indica directia sursei de hrana.

Albinele au cinci ochi si sase picioare. Pot vedea toate culorile, in afara de culoarea rosie.

Un stup de albine poate avea si 50 000 de albine. Iar unele din aceste albine, cele muncitoare, zboara din floare in floare pentru a aduna nectar. Intr-o singura iesire o albina viziteaza intre 50-100 de flori.

Din pacate, in ultimii 15 ani multe din coloniile de albine au disparut, iar motivele raman deocamdata necunoscute. Denumita “tulburarea colapsului coloniilor” miliarde de albine din intreaga lume isi parasesc stupurile si nu se mai intorc niciodata. In unele regiuni au disparut pana la 90% din albine.

Insa, cu totii putem sa le ajutam pe albine sa gaseasca hrana, plantand flori bogate in nectar.

Dinozaurii fac parte dintr-un grup de reptile, care au trait pe Pamant cam 245 de milioane de ani. In anul 1842, englezul Sir Richard Owen, care a lucrat in domeniul naturii, a inventat termenul Dinosauria, cuvant derivat din “deinos”, cuvant grecesc, care inseamna “infricosator de mare” si “sauros”, care inseamna “soparla”.

S-au gasit fosile de dinozauri pe toate cele sapte continente. Toti dinozaurii non-aviari s-au stins acum aproximativ 66 de milioane de ani. Exista aproape 700 de specii cunoscute de dinozauri, care au disparut. Pasarile moderne seamana cu dinozaurii, deoarece au un stramos comun cu dinozaurii non-aviarii.

Paleontologii sunt oamenii, care examineaza dovezile despre animalele disparute. Indiciile care arata cum erau dinozaurii ei le gasesc in fosile, adica in ramasitele stravechi ale unui organism, cum ar fi oasele, dintii sau carapacele. Amprentele sau urmele animalelor sunt dovezile, care arata cum era activitatea animalelor respective. Tot ce stim despre dinozaurii non-aviari se bazeaza pe fosile, care includ oase, dinti, amprente, urme, oua si amprente ale pielii. Timp de secole, oamenii din intreaga lume au descoperit oase si amprente fosile uimitoare. Primele descoperiri au inspirat multe legende si basme, deoarece oamenii isi imaginau ca aceste oase apartineau unor giganti sau monstri uriasi.

Unii considera ca, Barnum Brown, care si-a inceput cariera la Muzeul American de Istorie Naturala in 1897 este unul dintre cei mai mari vanatori de dinozauri de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Si-a inceput cariera la Muzeu in 1897. Multe dintre cele mai mari descoperiri ale sale, inclusiv primele exemplare de Tyrannosaurus rex gasite vreodata, sunt expuse in salile Muzeului.

Astazi paleontologii folosesc noi tehnologii pentru a rezolva intrebari la care inca nu s-au gasit raspunsuri despre dinozauri si alte fosile. Tehnologia avansata de imagistica (precum scanarile CT) permite paleontologilor sa vada structura tridimensionala a fosilelor, adesea fara a fi nevoie sa indeparteze matricea. Paleontologii incorporeaza cercetarea biomecanicii, aplicand atat principiile fizicii cat si ale ingineriei pentru a reconstrui miscarea biologica a dinozaurilor non-aviari. Informatiile culese din oase fosile, impreuna cu observatiile atat ale miscarii cat si ale musculaturii speciilor de animale vii, ii ajuta pe oamenii de stiinta sa modeleze felul in care s-ar fi putut misca dinozaurii non-aviari.

Cei mai vechi dinozauri cunoscuti au aparut in timpul perioadei Triasic cu aproximativ 250-200 de milioane de ani in urma. Dinozaurii au evoluat intr-un grup foarte divers de animale, cu o gama larga de trasaturi fizice. Inclusiv pasari moderne au aparut in aceeasi perioada geologica. Stegosaurus, de exemplu, a trait in perioada Jurasic tarzie, acum aproximativ 150 de milioane de ani. Tyrannosaurus rex a trait in perioada Cretacic tarziu, cu aproximativ 72 de milioane de ani in urma. Stegosaurus a fost disparut inainte ca Tyrannosaurus sa mearga pe Pamant.

In perioada Mezozoic (o perioada de peste 180 de milioane de ani care a inclus perioadele Triasic, Jurasic si Cretacic), dinozaurii non-aviari s-au stins acum 66 de milioane de ani. Exista mai multe teorii cu privire la ceea ce ar fi putut contribui la disparitia in masa a dinozaurilor non-aviari si a altor specii la sfarsitul perioadei Cretacice. Este sigur ca un asteroid sau o cometa a lovit Pamantul in aceasta perioada, provocand o schimbare dramatica a climatului Pamantului. Unii oameni de stiinta speculeaza, ca acest impact a avut consecinte catastrofale asupra vietii pe Pamant. Dar si alti factori, inclusiv schimbarea nivelului marii si activitatile vulcanice pe scara larga ar fi putut juca, de asemenea, un rol important in aceasta extinctie in masa.

Fosilele de dinozauri

Paleontologii folosesc fosile pastrate in roca antica pentru a descoperi cat de mult traiau si cum se comportau aceste animale disparute. In majoritatea cazurilor, un os fosilizat este de fapt o roca formata din minerale, fara urma de material osos original. Descoperirea cuiburilor si oualor de dinozaur a oferit dovezi pentru comportamentul unor dinozauri.

Prin compararea craniilor Protoceratops de diferite varste, paleontologii pot trage concluzii despre cum au crescut unii dinozauri. Pentru a descoperi modul in care au trait organismele in trecut, paleontologii cauta indicii conservate in rocile antice – oase fosilizate, dinti, oua, amprente, urmele dintilor, frunze sau chiar balegarul organismelor antice. Falcile fosilizate, dintii si balega ofera indicii importante despre ceea ce au mancat dinozaurii non-aviari.

Seria de amprente fosilizate, numite trasee, dezvaluie cateva dovezi interesante despre comportamentul si locomotia dinozaurilor. Pana de curand se credea ca penele erau caracteristice numai pentru pasari. Descoperirile recente au aratat insa noi dovezi, ca si dinozaurii non-aviari au avut pene. Paleontologii care cauta fosile de dinozauri isi incep activitatea prin cercetarea zonelor pentru a gasi roci sedimentare din Epoca Mezozoica. Gasirea locului portivit necesita experienta si un ochi foarte bine format. Munca pe teren este doar o mica parte din ceea ce fac paleontologii. Ei lucreaza si in laboratoare, examinand exemplarele pe care le-au gasit, precum si fosilele colectate cu ani in urma. Ei petrec mult timp clasificand exemplarele, examinandu-le caracteristicile si determinand relatiile lor biologice.

Dinti de dinozauri, urme de picioare si pene

Majoritatea dinozaurilor teropode, precum Tyrannosaurul, aveau dinti ascutiti, usor curbati inapoi si zimtati. Varfurile ascutite au strapuns carnea, iar zimturile au ajutat la felierea acesteia prin prinderea si sfasierea fibrelor musculare. Consumatorii de carne nu si-au tocat sau macinat mancarea, au inghitit bucati intregi.

Dinozaurii care mancau plante aveau dinti de diferite forme, conceputi pentru dietele lor specifice. Triceratopsul, de exemplu, avea sute de dinti, care formau un perete solid cu creste ascutite. Dintii au fost folositi pentru taierea vegetatiei. Alti consumatori de plante, cum ar fi Anatotitan, aveau dinti largi si plati, pe care ii foloseau pentru a smulge frunzele de pe ramuri. Acesti dinozauri au inghitit frunzele intregi. De asemenea, au ingerat pietre mici, numite gastroliti, cel mai probabil sa roada mancarea din stomac, la fel cum fac astazi pasarile moderne, cum ar fi papagalii sau gainile.

Dintr-o amprenta individuala, oamenii de stiinta pot estima inaltimea dinozaurului. O amprenta poate oferi, de asemenea indicii despre tipul de dinozaur. O estimare aproximativa a lungimii piciorului este obtinuta prin inmultirea lungimii de imprimare cu patru. O amprenta poate oferi, de asemenea, indicii despre tipul de dinozaur care a facut-o. O imprimare cu trei degete, cu gheare ascutite inseamna, ca cel care a produs-o a fost probabil un teropod, de obicei un carnivor. O amprenta cu trei degete, cu degetele rotunjite apartine probabil unui dinozaur ornitopod, adica un ierbivor. Si perechile de amprente de dimensiuni inegale au fost cel mai probabil opera dinozaurilor cu patru picioare, cu gat lung si cu coada lunga, numite sauropode, un alt grup de ierbivore. Pasarile moderne sau dinozaurii aviari au trasaturi scheletice aproape identice cu unii dinozauri non-aviari. Penele au evoluat inainte de zbor si s-ar putea sa fi fost de folos ca izolatie pentru a mentine dinozaurii calzi sau pentru afisare ca o modalitate de a fi mai atragatori.

Stiai ca:

– Cel mai lung dinozaur – a fost Argentinosaurus, care masura peste 40 de metri. Cat patru masini de pompieri! A facut parte din grupul de dinozauri cu Titanosauri. Ramasitele lui au fost gasite in Argentina, America de Sud

– Cel mai greu dinozaur – a fost Argentinosaurus cu 77 de tone. Era echivalentul a 17 elefanti africani. Argentinosaurus este un castigator dublu, fiind si cel mai lung dinozaur. Este, de asemenea si cel mai mare animal terestru care a trait vreodata.

– Cel mai mic dinozaur – cel mai mic fosil de dinozaur complet este micul mancator de plante Lesotosaurul, care avea doar dimensiunea unui pui. S-au gasit exemple fosilizate mai mici, dar acestea s-au demonstrat a fi puii dinozaurilor.

– Cel mai mic ou de dinozaur – ouale de dinozaur se gasesc in toate formele si in toate dimensiunile. Acestea tind sa aiba o forma sferica sau ovoida si sa aiba o lungime de pana la 30 de centimetri, aproximativ de marimea unei mingi de rugby. Cel mai mic ou de dinozaur gasit pana acum are o lungime de doar 3 cm. Odata ce oul a fost fosilizat, devine ca o piatra, dar isi va pastra o structura proprie.

– Cel mai destept dinozaur – unul dintre cei mai destepti dinozauri a fost Troodon. Era un vanator de aproximativ 2 metri lungime si avea o dimensiune a creierului similara cu cea a unui mamifer din zilele noastre, avea vedere stereoscopica si maini cu care isi prindea prada.

Rechinii sunt cunoscuti ca si cei mai temuti pesti care se gasesc in oceane. Se presupune, ca au existat chiar inainte de vremea dinozaurilor. Unii oameni de stiinta sustin, ca rechinii exista de fapt de aproximativ 420 milioane de ani.

Rechinii sunt impartiti in 8 grupuri principale:

1. Squatiniformes – corpurile lor sunt turtite, de exemplu Rechinii-Inger
2. Pristoforiformes- botul lor este alungit, dintat, pe care il folosesc pentru taierea si prinderea pradei, de exemplu Rechinii-Ferastrau
3. Squaliformes – includ trei familii si 82 de specii, cum ar fi: Rechinul Pigmeu, Rechinul Boreal si Porcul de Mare
4. Lamniformes – acesti rechini au maxilare mari si includ sapte familii si 16 specii, precum: Rechinul Mako, Rechinul cu Bici, Marele Rechin Alb, Rechinul Peregrin (sau Megalodonul – care este o specie disparuta)
5. Orectolobiformes – aici apartine Rechinul Zebra, Rechinul Balena, Rechinul Covor sau Rechinul Dadaca
6. Heterodontiformes – acestia sunt cunoscuti si sub numele de Rechini Corn
7. Hexanchiformes – includ doua familii si 5 specii, cum ar fi de exemplu: Rechinul-Vaca, Rechinul-Pescar
8. Carchariniformes – acesti rechini au botul lung si o membrana, care le protejeaza ochii. Includ 197 de specii bine cunoscute, cum ar fi Rechinul-Ciocan, Rechinul-Albastru, Rechinul Tigru, Rechinul cu Coada Neagra si Rechinul Cenusiu

Speciile diferite de rechini din aceste grupuri sunt extrem de diferite in ceea ce priveste caracteristicile lor fizice, dieta, distributia si obiceiurile lor. Cea mai mica specie cunoscuta de rechin este Rechinul Lanterna, care atinge o lungime medie de numai 17 centimetri. Cel mai mare rechin este Rechinul Balena (Whale Shark), care masoara 12 metri. Marele Rechin Alb are o lungime medie pana la 7 metri, iar Rechinul cu dinti zdrentuiti grizzly ajunge pana la 3,6 metri. Rechinii sunt uneori asemanati cu niste mamuti vanatori, care inoata prin apele Terrei.

Speciile diferite de rechini prefera ape diferite (in ceea ce priveste prada gasita in ea si temperaturile oceanului), dar in general, rechinii se gasesc peste tot in lume. Pot trai oriunde intre adancimi relativ calde, cu o adancime pana in 200m de metri de la suprafata, unde apele sunt intunecate si inghetate. Unii rechini se gasesc jos de tot, pe fundului oceanului, camuflati pentru a se amesteca cu nisipul pe care se gaseste prada. Pana in prezent nu exista nici o specie de rechin cunoscuta, care ar trai la 3000 de metri adancime.

Exista cateva specii rare care traiesc in ape dulci (cum ar fi lacuri sau rauri), in timp ce marea majoritate a rechinilor traiesc in oceane. In general, rechinii prefera apele mai calde, deoarece sunt creaturi exoterme (denumite in general ca fiind cu sange rece) si se bazeaza pe apa din jurul lor pentru a-si regla temperatura corpului. Exista anumite specii, care migreaza, in timp ce altele raman intr-o zona definita pentru intreaga lor viata.

*Interesant*

– rechinii nu au oase, doar cartilaje

– dintii lor sunt inlocuiti imediat, daca se pierd

– coada lor este asimetrica

– rechinii respira prin branhii, din care exista 5-7 bucati pe fiecare parte a corpului

– miscarea este mai necesara respiratiei decat inima

– ficatul produce mult ulei, care este mai usor ca apa si acest proces ii ajuta pe rechini sa ramana la suprafata

– intre doua nasteri mama rechin are nevoie de o pauza, care dureaza mai multi ani

– pot simti mirosul de sange de la distante mari

Corpul unui rechin este alcatuit in asa fel, incat sa permita acestor vanatori experimentati sa alunece usor prin apa, fara sa aiba probleme cu rezistenta, pe care o depune apa. Rechinii, care inoata in fundul oceanului, in general sunt turtiti, aceasta forma permitandu-le sa alunece neobservati si fara efort inutil.

Faptul ca rechinii nu au oase, ci doar cartilaj, care formeaza scheletul, le mareste flexibilitatea si le scade greutatea pentru a permite o miscare si mai rapida prin apa, ceea ce este esential pentru vanatoare si deplasarea lor generala.

Rechinii au mai multe randuri de dinti. Dintii din fata cad si sunt inlocuiti cu dinti noi si ascutiti din spate. Aceste randuri de dinti sunt folosite numai pentru capturarea prazii si pentru a smulge bucati de carne. Spre deosebire de oameni, rechinii nu isi mesteca mancarea, aceasta este inghita in bucati mari. Toti rechinii sunt carnivori, ceea ce inseamna, ca supravietuiesc exclusiv cu o dieta de carne si nu mananca vegetale deloc. Cu toate acestea dieta lor ramane variata. Unele specii de rechin (de exemplu Rechinul Balena) inoata prin apa cu gurile deschise, permitand planctonului si altor creaturi mici sa intre in gura lor, ca prin niste filtre uriase. Pentru a obtine un volum adecvat de alimente, aceste tipuri de rechini trebuie sa inoate asa in continuarea pentru cea mai mare parte a vietii lor. Rechinii de pe fundul oceanelor zdrobesc crabi, scoici si alte animale mici, care traiesc la aceasta adancime, in timp ce speciile mai feroce de la suprafata vaneaza in mod activ pesti, calamari, delfini, foci si broaste testoase. Rechinilor le place prada cu un continut ridicat de grasime corporala.

Unele specii de rechini sunt cunoscuti pentru freneziile de hranire, ce au loc printre ei. Aceste frenezii apar atunci, cand un grup de rechini intalneste un banc mare de pesti. Rechinii incep sa atace prada din toate unghiurile intr-un mod salbatic si necontrolat. Acest lucru are ca rezultat ranirea si chiar moartea multor rechini, deoarece isi rup maxilarele puternice fara discriminare intre prada si colegi vanatori. Leziunile rezultate sunt uneori fatale pentru rechini, iar cei care supravietuiesc, poarta frecvent cicatrici mari dupa aceste atacuri.

Rechinii sunt inteligenti si pe parcurs sunt capabili sa invete lucruri noi. Pot invata sa adopte modele de comportament odata ce sunt familiarizati cu acestea si s-a demonstrat, ca recunosc anumite persoane si obiecte, chiar de mai multe ori. Oamenii inca nu au reusit sa vada exact, cat sunt de inteligenti si cat de capabili sunt sa invete, deoarece rechinii sunt evazivi si viciosi, prin urmare este greu de lucrat cu ei. Descoperirile noi despre rechini de multe ori sunt intamplatoare si nu sunt datorate experimentelor.

In timp au existat mai multe atacuri de rechini asupra inotatorilor sau surferilor, rezultand rani grave sau chiar moarte. Cu toate acestea, atacurile rechinilor sunt rare si putini oameni mor in atacuri de rechini. De fapt, in fiecare an sunt raportate aproximativ 100 de atacuri de rechini la nivel mondial. Rechinul Bull este cel mai comun atacator pentru cei care inoata in apa, deoarece frecventeaza aceleasi ape nu foarte adanci, in care oamenii aleg sa inoate. Alti rechini despre care se stie ca ataca oamenii in anumite conditii sunt: Marele Rechin Alb, Rechinul-Tigru si Rechinul Oceanic cu varf alb. Pentru a evita atacurile rechinilor, este esential ca inotatorii si surferii sa ramana in limitele de inot, asa cum au stabilit salvamarii. Daca un inotator are o leziune care sangereaza, trebuie sa paraseasca imediat apa, deoarece rechinii sunt capabili sa detecteze mirosul de sange de la cativa kilometri distanta si sa creada ca este un animal ranit, bun de prada.

Multe plaje si organizatii incearca de asemenea sa-si protejeze inotatorii si surferii prin montarea plaselor de rechini. In general, aceste plase lungi sunt plasate in doua linii paralele la aproximativ 400 de metri de tarm, unde apa are o adancime de aproximativ 10 pana la 14 metri. Cu toate acestea, este important ca pestii mici, delfinii sau broastele testoase sa poata inota peste, sub sau in jurul plaselor. Din pacate, de multe ori se incurca in ele si mor. Prin urmare, plasele nu blocheaza complet drumul spre tarm, ci doar ajuta la reducerea numarului de rechin. Plasele trebuie verificate periodic (de preferinta lunar) pentru a se asigura ca sunt eficiente si ca nu agata accidental alte vietati marine. Pentru aceasta verificare se angajeaza oameni cu experienta. In unele zone este posibil sa interzica sau sa restrictioneze inotul sau surfingul in anumite momente ale zilei sau ale anului.

Rechinii, ca si multe alte specii de animale din zilele noastre sunt adesea victime ale vanatorilor ilegali. In unele tari din est, aripa de rechin este considerata o delicatete si se crede, ca rechinii au cartilaje cu valoare medicinala. Acest lucru a dus la uciderea brutala a milioanelor de rechini in fiecare an. Pentru a salva populatia rechinilor, sunt necesare initiative la scara larga. Trebuie aplicate legile pentru protectia animalelor si vanatorii ilegali trebuie pedepsiti. De multe ori nici localnicii si nici turistii nu sunt constienti de implicatiile biologice ale perturbarii ecosistemului, pe care chiar ei le fac sustinand anumite industrii. Prin urmare, chiar si celor carora nu li s-a acordat o educatie inalta, trebuie sa li se ofere posibilitatea de a invata despre rechini. Iar acest lucru necesita o suma mare de bani. Din pacate, din cauza lipsei finantarilor astfel de proiecte de multe ori sunt oprite.

O alta problema care ameninta existenta rechinilor este poluarea mediului. In oceane ajung multe substante, cum ar fi uleiuri sau plastice, care otravesc pestii si alte vietuitoare marine, sau provoaca rani animalelor, care se hranesc cu pesti. Industriile mari abuzeaza resursele naturale ale lumii si continua poluarea in ciuda faptului, ca este ilegal ceea ce fac.

In 1991 Africa de Sud a fost prima tara din lume, care a declarat Marele Rechin Alb ca specie protejata prin lege.

Coasta de langa Lizard Point din Cornwall este un loc foarte frumos, cu stanci abrupte, care se inalta peste mici golfuri si plaje ascunse. Vietile celor care traiesc in acest loc depind de mare, de apa care ii inconjoara, asa ca foarte multi dintre locuitori sunt pescari. Si, dupa cum multi pescari ar putea povesti, aici marea ascunde multe secrete. Este un loc misterios.

Daca te plimbi de-a lungul coastei, multe lucruri ciudate poti gasi, care au fost aruncate de valuri si au ramas pe mal. Asa a patit un barbat, pe nume Lutey, acum vreo 400 de ani, cand a gasit ceva foarte ciudat pe malul marii. El locuia intr-o cabanuta din micul sat Corantyn.

Era o zi frumoasa de vara, soarele stralucea pe cer. Lutey se plimba intr-unul din golfurile de langa Lizard Point. Marea se retrase, lasand o dara larga de nisip in urma. Mergand de-a lungul apei, Lutey se uita la scoici si la alte resturi de pe plaja, gandindu-se la viata lui. Dintr-o data, intr-un bazin adanc lasat de valul care tocmai se retrase, a zarit o frumoasa doamna. Tanara avea parul lung si auriu si era asezata pe o piatra de langa bazin. Plangea foarte tare si parea foarte suparata. Cand Lutey s-a apropiat, fata s-a aruncat repede in apa. Batranul abia atunci a observat, ca tanara era de fapt o sirena. Era curios, dar si putin agitat, pentru ca de la pescarii din zona auzise multe povesti despre sirenele periculoase, care traiau in apele din jur. Lutey vroia sa fuga acasa de frica, dar plansetul disperat al sirenei nu il lasa sa plece. Si-a dat seama ca si sirena era speriata si se temea de el. Sirena incerca cu disperare sa se ascunda printre stanci si buruieni.

“Nu trebuie sa iti fie frica de mine” – ii spusese el fetei. Sunt un om in varsta si cu sufletul curat, nu te voi rani. Poti sa-mi spui te rog, ce faci in aceste locuri singura si cum ai ajuns aici?” La inceput sirena nu spunea nimic, dar printre hohotele de plans a inceput sa il roage pe batran sa plece. Lutey incerca sa o linisteasca si i -a spus, ca nu poate sa o lase singura, cand este asa de suparata. “Spune-mi ce te intristeaza?” – intreba el. Vocea lui era amabila, iar sirena incepea sa inoate din ce in ce mai aproape de el. L-a privit cu ochii mari si verzi, iar dupa putin timp a inceput sa ii povesteasca ce i s-a intamplat.

Sirena, impreuna cu sotul si copii ei inotasera langa coasta. Soarele era foarte puternic, iar sotul ei i-a propus sa inoate intr-o pestera, care le-a placut mult, in Kynance Cove. Au intrat in pestera pe la mijlocul zilei. S-au asezat relaxati pe niste buruieni moi si au savurat racoarea din pestera. Sotul ei a zis ca va dormi pana crestea apa, iar cei mici s-au asezat langa tatal lor si au adormit si ei. Ea s-a gandit sa plece sa caute ceva de mancare si a plecat in golf. Dintr-o data a izbit-o un miros placut, care a fost adus de briza verii. A pornit fermecata catre locul de unde venea mirosul. Erau niste flori, care au crescut pe stancile din apropiere. Ea nu observase ca a fost atrasa de un val catre mal si dintr-o data s-a trezit in bazinul format langa stanca, izolata si singura, asa cum a gasit-o Lutey. Era captiva aici si nu mai putea sa se intoarca la familia ei. Se uita din nou spre mare cu ochii inlacrimati. “Cum as putea sa ma intorc in pestera?” – se intreba ea.

Batranul a incercat sa o linisteasca, dar ea era foarte speriata, zicand ca sotul ei va fi foarte furios daca se va trezi si nu o va gasi langa el. Iar daca nu va avea mancare la cina, probabil de furie va porni o furtuna mare si se va transforma intr-o fiara, care distruge tot in jur. Lutey s-a ingrozit auzind aceasta poveste si a intrebat, ce ar putea face, pentru a o ajuta. Sirena l-a rugat sa o ia in brate si sa o duca inapoi in mare. I-a promis, ca il va rasplati, daca o va ajuta, indeplinandu-i trei dorinte. Batranul nu a stat mult pe ganduri, a luat-o in brate pe tanara sirena si a dus-o in mare. Cand sirena s-a revazut in mare, fericita l-a intrebat ce si-ar dori.

“Nu vreau aur sau argint” – spusese batranul. “Mi-as dori sa am puterea de a vindeca orice boala, sa stiu sa desfac vrajile rele aruncate asupra oamenilor si sa gasesc usor bunurile furate”. Sirena a fost bucuroasa sa ii indeplineasca aceste dorinte. Si-a scos pieptenul fermecat din parul ei si i-a spus batranului sa vina a doua zi la stanca pe la jumatatea zilei, sa bage pieptenele in apa, pentru ca atunci ea va aparea si ii va indeplini dorintele. A doua zi batranul a aparut pe stanca, a bagat pieptenele in apa si intr-adevar a aparut sirena. Ea i-a multumit inca odata pentru ajutorul lui, dupa care a inceput sa il invete cum sa sparga vrajile rele, cum sa prinda hotii, facand sa le apara fetele intr-o cana cu apa si pe urma l-a invatat si puterea vindecatoare a algelor si ierburilor. I-a mai spus ca atata timp, cat va avea pieptenele si va veni la stanca, ea ii va aparea mereu, de cate ori pieptenele atinge apa. Apoi, cu un zambet a alunecat de pe stanca in apa si a disparut in valuri.

Insa povestea lor nu se termina aici. Batranul se intoarcea zilnic la stanca si a inceput sa invete multe secrete de la sirena. Dar intre timp si sirena s-a facut curioasa si l-a rugat pe Lutey sa o aseze undeva intr-un loc secret, de unde poate sa observe viata oamenilor, care traiesc pe pamant. Si asa s-a format o prietenie pe viata intre batranul cu sufletul curat si sirena curajoasa. Sirena i-a propus sa mearga cu ea acasa, la familia ei, unde putea sa il si intinereasca, dar batranul a refuzat-o cu blandete.

A ramas in cabana lui, a devenit un vindecator puternic si cunoscut, care nu numai ca reusea sa vindece orice boala, ci putea sa transforme orice rau in bine. Iar secretele lui au fost transmise copiilor lui, impreuna cu pieptenele magic.

Stanca la care s-au intalnit prima data a devenit cunoscuta sub numele de “Mermaids Rock”. Daca nu crezi in aceasta poveste, poti sa mergi pana acolo si sa te plimbi si tu, cum facea Lutey candva. Dar nu uita, ca o astfel de magie se intampla numai celor care cred cu adevarat.

Dand din ce in ce mai tare din aripi, Icar a urcat spre cer si a zburat spre Marea Egee. Era greu de crezut ca vor reusi, dar planul lor a functionat! Zbura langa tatal lui, Dedal, in timp ce insula Creta incepea sa dispara in urma lor. Icar se uita la tatal lui si zambea: “Vino, tata! Am reusit! Am scapat si suntem liberi!” – striga el peste sunetul vantului.

“Cand picioarele mele vor fi pe un teren solid, atunci voi zambi. Dar insula cu terenul solid se afla inca departe de noi. Iar acum tine minte, ce trebuie sa facem si aminteste-ti: nu prea sus si nici prea aproape de soare!” ii raspunse Dedal fiului sau.

Dedal si-a amintit momentul cand, cu cateva zile inainte si-a pus planul la punct, plan, care trebuia sa ii ajute sa scape nu numai din labirint, dar si din regatul regelui Minos. Si-a adus aminte si ziua in care a realizat ca viata lui si a fiului sau era in mare pericol. Dar cum au ajuns in aceasta situatie?

Cu doar putin timp in urma, Dedal era cunoscut ca un arhitect renumit, priceput, un inventator innascut, maestrul mesterilor. Inventiile si constructiile lui erau incredibile, au fost cunoscute si admirate in multe tari, iar cand a ajuns in Creta cu multi ani inainte, regele Minos a fost fericit sa-l intampine in tara lui si a inceput repede sa foloseasca talentele si inventiile lui Dedal. Dintre primele lui sarcini si-a amintit, cand trebuia sa construiasca un labirint imens. Labirintul trebuia sa fie subteran, construit din tuneluri care se rasuceau si se invarteau in toate directiile posibile astfel incat, la intrarea in labirint persoana care intra, trebuia sa se piarda foarte repede si sa nu mai gaseasca drumul de iesire. Acest labirint avea un scop important: sa il tina inchis Minotaurul, o fiara uriasa, jumatate om, jumatate taur. Era de doua ori mai mare decat un om si avea niste coarne foarte ascutite, cu care isi ataca victimele. Avea o forta incredibila si ii era mereu foame. Dar nu vroia sa manance, decat oameni. Regele Minos a gasit o cale de a satisface foamea Minotaurului. In fiecare an, el i-a cerut Atenei sa-i trimita un grup de sapte tinere si sapte tineri, care urmau sa fie sacrificati pentru Minotaur.

Rand pe rand erau obligati sa intre in labirint. Apoi se rataceau, nu mai stiau unde este calea de intoarcere, iar Minotaurul ii gasea. Era de la sine inteles, ca nimeni nu i-a mai vazut pe acesti tineri. Dar intr-o zi totul s-a schimbat. Tezeu, fiul regelui Egeu si Atenei l-a convins pe tatal lui sa il trimita la Minotaur. El vroia sa ucida Minotaurul si sa se intoarca acasa.

In timp ce nava in care se afla Tezeu acosta in portul din Knossos, Ariadna, fiica regelui Minos ii privea din departare. In momentul in care l-a zarit pe Tezeu, s-a si indragostit de el. Si-a promis, ca atunci cand tanarul frumos va intra in labirint, il va ajuta sa scape cu viata din labirint. Acesta a fost momentul, in care Dedal s-a implicat in aceasta treaba. Stia ca aceasta poveste nu va avea un sfarsit bun nici pentru el, nici pentru fiul lui. Implicarea lui consta in faptul, ca, Ariadna l-a rugat sa o ajute sa-l salveze pe Tezeu de Minotaur. El i-a oferit o minge din fire de in si i-a spus Ariadnei: “Cumva trebuie sa ajunga acest fir la Tezeu. Spune-i sa lege un capat de usa labirintului, iar celalalt capat sa il lege de el. Asa poate gasi iesirea, dupa ce il omoara pe Minotaur. Dar si tu trebuie sa fii pregatita sa fugi cu Tezeu, pentru ca atunci, cand tatal tau va afla ce ai facut, viata ta va fi in pericol.” “Si asa va fi si viata mea” – se gandi el in sinea lui.

Planul celor doi a functionat. Tezeu a gasit Minotaurul si dupa o lunga batalie in pasajele intunecate ale labirintului, a ucis fiara. Folosind firul lui Dedal a reusit sa se intoarca spre Ariadna, care il astepta afara. Au fugit spre nava lui si au pornit spre Atena.

Dedal a ramas in urma pentru a raspunde pentru tot ce s-a intamplat. A durat putin pana Minos l-a gasit. Regele era foarte furios. L-a tarat pe Dedal impreuna cu fiul lui la usa labirintului. “Aici va va gasi sfarsitul pe amandoi!” – tipa el. Gardienii regelui i-au aruncat pe amandoi in labirint si au inchis usa. Cei doi imediat au fost inconjurati de intuneric total. Nu vedeau nimic, dar cei doi cunosteau bine secretele labirintului. Au gasit repede drumul catre lumea de afara, dar acesta a fost doar primul obstacol. Trebuia sa evadeze si de pe insula Creta sa nu fie gasiti de regele Minos.

O evadare cu o nava pe mare nu era posibila, fiindca Minos controla toate marile din jurul insulei. Ariadna a reusit sa fuga pana regele si-a dat seama de cele intamplate. Asa ca Dedal, marele inventator s-a pus pe treaba si a proiectat pentru el si pentru fiul lui cate o pereche de aripi uriase. Aceste aripi au fost facute din sute de pene, pe care le-au adunat din jurul insulei si le-au lipit cu ceara. “Aripile acestea ne vor ajuta sa scapam din acest loc si sa fim liberi.” – i-a spus Dedal fiului sau. “Cu toate acestea exista un lucru, de care nu trebuie sa uiti niciodata. Ceara care tine penele lipite se topeste daca suntem prea aproape de soare si aripile se pot destrama. Asa ca te rog, nu zbura nicioadata aproape de soare! Ramai cat mai jos posibil si vom fi in siguranta.”

Si-au luat zborul de pe insula, alunecand pe cerul albastru si stralucitor, Marea Egee intinzandu-se sub ei. Dedal se uita din cand in cand nervos in spate spre insula Creta, care se facea din ce in ce mai mica. Icar nu-si putea stapani emotiile. “Suntem liberi!” a strigat el catre cerul gol. “Liberi si zburam ca pasarile!”

Icar a inceput sa zboare din ce in ce mai sus, alunecand cu un hohot entuziast pe cer. “Icar! Nu zbura asa de aproape de soare!” – tipa tatal lui disperat. “Se vor topi aripile de ceara! Stai aproape de mine si cat mai departe de soare!”

Dar Icar nu il mai auzea pe tatal lui. Baiatul a continuat sa urce sus, apropiindu-se din ce in ce mai mult de soare. Dintr-o data Dedal a inceput sa observe pene albe picand din cer. Se uita ingrozit in sus. Icar a inceput sa se prabuseasca, iar Dedal privea cu disperare, cum fiul lui pierdea din inaltime si pica in apa cu un sunet rasunator. Strigatul ingrozit al lui Icar l-a facut sa sufere si mai mult. Dedal a zburat deasupra marii, sperand sa il vada pe fiul lui intre valurile Marii Egee, dar stia, ca nimeni nu putea supravietui unei astfel de caderi.

Epuizat si cu inima grea, Dedal s-a inaltat si a zburat spre Sicilia. Acolo vroiau sa ajunga cei doi, pentru a trai restul vietii in liniste. Dar oricat ar trai Dedal, niciodata nu isi va gasi linistea si va auzi mereu ultimul strigat al fiului sau: “Tata, ajuta-ma!”